POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană (UE) este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile şi importurile mondiale (fără schimburile comerciale intracomunitare), având un rol important în promovarea comerţului mondial bazat mai ales pe sistemul multilateral instituit de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Puterea comercială pe care o reprezintă UE se bazează atât pe forţele economice unite ale Statelor Membre, cât şi pe existenţa şi aplicarea unei politici comerciale comune, coerente, aplicabile uniform pe piaţa internă unică a celor 28 de State Membre şi exprimată printr-o singură voce în plan internaţional.

 

A. Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul relaţiilor comerciale externe al Uniunii Europene. Politica comerciala comună are în vedere câteva obiective majore:

 

- dezvoltarea exporturilor comunitare de bunuri şi servicii, inclusiv prin deschiderea şi consolidarea unor noi pieţe de destinaţie;

- asigurarea unei protecţii adecvate pentru industria europeană de bunuri şi servicii, în special prin măsuri de combatere a concurenţei neloiale cauzate de anumite importuri din ţări terţe;

- combaterea oricăror măsuri de discriminare sau împiedicare a accesului şi dezvoltării exporturilor de bunuri şi servicii comunitare pe terţe pieţe;

- asigurarea unui cadru legal şi instituţional favorabil investiţiilor străine directe, cu protejarea adecvată a investitorilor şi a investiţiilor;

- susţinerea acestor obiective în cadrul organizaţiilor internaţionale, în timpul negocierilor comerciale multilaterale;

- dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, abolirea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi reducerea barierelor vamale;

- dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât mai mare de ţări în ansamblul comerţului mondial;

- asigurarea includerii în politica de dezvoltare a componentei mediului înconjurător.

 

În sens restrâns, politica comercială comună presupune crearea unei uniuni vamale între statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea unor principii uniforme cu privire la modificarea taxelor vamale, stabilirea de taxe vamale şi încheierea de acorduri comerciale cu ţările terţe (nemembre UE), elaborarea şi implementarea politicii vizând regimul comun de import şi export etc.

În sens larg, politica comercială comună derivă în mare măsură din regulile cuprinse în acordurile încheiate în cadrul OMC. Baza politicii comerciale comune o constituie tariful vamal comun aplicat în relaţiile cu ţările terţe. Regulile comune de export şi de import sunt completate şi sprijinite de reglementările comune cu privire la măsurile anti-dumping şi de salvgardare, măsurile împotriva subvenţiilor la import sau a practicilor ilicite de comerţ, precum şi restricţiile cantitative şi interdicţiile comerciale în probleme de politică externă .

Uniunea Europeană a încheiat numeroase acorduri comerciale (de liber schimb şi de cooperare) cu ţările terţe. Unele dintre acestea acoperă toate aspectele relaţiilor comerciale, altele vizează numai anumite domenii ale schimburilor comerciale.

Politica UE de sprijin a ţărilor în curs de dezvoltare este exemplificată şi prin Schema Generalizată de Preferinţe (S.G.P.), prin care Uniunea Europeană acordă preferinţe comerciale pentru exporturile (de bunuri originare) provenind din ţările în curs de dezvoltare.

În plus, ajutorul pentru dezvoltare acordat la nivelul UE este un complement al schemelor de ajutor acordate de statele membre UE. Prin intermediul structurilor de schimburi comerciale şi de cooperare axate pe reducerea sărăciei şi reformarea structurilor sociale şi economice, este asigurată asistenţa pentru un număr important de ţări terţe.

Pentru ca piaţa unică şi uniunea vamală să funcţioneze este necesar ca în Uniunea Europeană să existe un set unificat de reguli de import şi de export şi ca ea să aibă o singură voce în relaţiile cu statele nemembre. Din acest motiv, Statele Membre au acordat instituţiilor europene mandatul de a negocia în numele lor în domeniul relaţiilor externe. Politica comercială comună are o semnificaţie politică particulară, reprezentând aspectul extern al pieţei unice şi politica din domeniu a celei mai mari puteri comerciale din lume.

Această delegare din partea Statelor Membre nu are semnificaţia renunţării la drepturile şi obligaţiile pe care Statele Membre le au în formularea politicii comerciale a UE şi în urmărirea modului în care Comisia Europeană respectă mandatele de negociere acordate de Statele Membre.

Implicarea responsabilă a Statelor Membre în procesul de formulare a politicii comerciale comune a UE a fost întărită de Global Europe Strategy, menită să asigure o conlucrare şi mai strânsă între Comisie, Statele Membre, mediul de afaceri, mediul academic şi reprezentanţii Statelor Membre în ţările terţe.

 

B. La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care prin Articolul 207 permite Uniunii Europene să negocieze, încheie şi implementeze acorduri comerciale cu alte state ale lumii.

La elaborarea şi implementarea politicii comerciale comune, Comisia Europeană negociază în numele statelor membre UE prin consultări cu un comitet special „Comitetul pentru Politică Comercială" ("Trade Policy Committee - TPC"). TPC este compus din reprezentanţi ai celor 28 de state membre şi din Comisia Europeană. Principala lui funcţiune este aceea de a coordona politica comercială a UE. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială ce afectează Comunitatea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din OMC până la probleme specifice ale exporturilor de produse individuale. În cadrul acestui Comitet, Comisia prezintă şi îşi asigură sprijinul din partea tuturor statelor membre UE pe toată problematica privind politica comercială. Comisia Europeană nu poate lua decizii fără acordul Statelor Membre, iar deciziile importante, cu efecte asupra regimului de import şi export al UE sunt reconfirmate de către Consiliul UE.

Politica comercială comună este implementată cu ajutorul instrumentelor de politică comercială, respectiv tariful vamal de import, măsuri de apărare comercială, reglementări privind măsurile sanitare şi fito-sanitare, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală începând cu momentul vămuirii, limitări cantitative la import sau la export, sisteme de licenţe de import/export, documente de supraveghere la import/export, regimul comerţului cu bunuri cu dublă utilizare şi acorduri de recunoaştere reciprocă etc.

Elaborarea şi implementarea politicii comerciale comune vizează: modificări ale nivelului taxelor vamale, încheierea acordurilor comerciale (preferenţiale, nepreferenţiale, de cooperare vamală), uniformizarea şi nediscriminarea măsurilor de liberalizare a comerţului, politica în domeniul exportului şi aplicarea măsurilor de apărare comercială (precum cele luate în caz de dumping sau subvenţii), dar şi adoptarea de măsuri vizând întărirea cooperării vamale între statele membre UE şi între acestea şi Comisia Europeană.

Tratatul de la Lisabona acordă un rol sporit Parlamentului European, oferindu-i drepturi depline de decizie în domeniul politicii comerciale, comparativ cu situaţia anterioară când doar Consiliul UE era responsabil pentru adoptarea legislaţiei comerciale, în timp ce Parlamentul European era consultat şi implicat în procesul de ratificare a acordurilor comerciale numai în câteva cazuri majore limitate.

În perioada ultimelor decenii de funcţionare (elaborare şi implementare) a politicii comerciale comune, Uniunea Europeană a dezvoltat relaţii comerciale complexe în cadrul negocierilor multilaterale, regionale sau bilaterale. În afara rundelor de negocieri din cadrul G.A.T.T./O.M.C., cele mai cunoscute aranjamente comerciale externe ale UE sunt Convenţia de la Cotonou (anterior cunoscută drept „Convenţia de la Lomé"), Schema Generalizată de Preferinţe (S.G.P.), Spaţiul Economic European (S.E.E.) şi, recent, Acordurile de Parteneriat Economic (Economic Partnership Agreements.).

Între UE şi unele state terţe (Andorra, Monaco, San Marino şi Turcia) au fost convenite Uniuni Vamale, ca o formă avansată de integrare economică, chiar dacă acestea sunt imperfecte deoarece acoperă doar produsele industriale. Acorduri comerciale sau de asociere care şi-au propus stabilirea unor zone de comerţ liber au fost încheiate cu ţări care acoperă un spaţiu geografic considerabil, din Europa de Sud (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia), în bazinul Mediteranean prin Parteneriatul Euro-Mediteranean (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria şi Tunisia), America de Nord (Mexic), din Asia (Coreea), din Africa (Africa de Sud), Comunitatea Andină şi America Centrală.

Politica comercială comună a UE operează pe două planuri complementare. Pe planul multilateral se plasează activitatea în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.), UE implicându-se activ în stabilirea regulilor de organizare a unui sistem multilateral al comerţului global. În plan bilateral, UE negociază propriile acorduri comerciale bilaterale cu ţările sau grupuri regionale de ţări unde interesul de dezvoltare a schimburilor este important.

În prezent, se desfăşoară negocieri privind încheierea unor acorduri de comerţ liber cu: Canada, India, Singapore, Malaiezia, Ucraina, Arabia Saudită, ţările MERCOSUR, ţările din Golf şi noi acorduri aprofundate şi cuprinzătoare EPAs. De asemenea, UE urmăreşte lansarea negocierilor vizând încheierea unor acorduri de comerţ liber cu Japonia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Brunei Darussalam, Moldova şi ţările ASEAN.

 

C. Începând cu 1 ianuarie 2007, România  aplică politica comercială comună a UE, respectiv:

- tariful vamal comun;

- schema de preferinţe generalizate (SGP) a UE;

- măsurile de apărare comercială;

- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu  ţările terţe;

- angajamentele comerciale din cadrul OMC.

 

Prevederi de politică comercială din Tratatul de aderare

 

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Tratatul de aderare prevede aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană. Acesta reflectă condiţiile aderării României (şi Bulgariei) la Uniunea Europeană şi reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole.

Din cele 31 de capitole de negociere, acquis-ul comunitar aferent Capitolului 26 – Relaţii externe acoperă relaţiile economice şi comerciale ale Comunităţii Europene cu ţările terţe în ceea ce priveşte regimul de import, regimul de export, măsurile de apărare comercială, Organizaţia Mondială a Comerţului şi cadrul comerţului multilateral, precum şi cooperarea economică şi asistenţa pentru dezvoltare.

Un alt capitol al cărui acquis comunitar are relevanţă asupra relaţiilor externe îl reprezintă Capitolul 25 – Uniunea vamală, acquis-ul constând, în principal, dintr-un număr de instrumente care asigură funcţionarea Uniunii vamale, respectiv Codul vamal comunitar şi prevederile de implementare a acestuia; nomenclatura combinată; Tariful vamal comun incluzând preferinţele comerciale, contingentele şi suspendările, precum şi legislaţia aferentă, care depăşeşte sfera codului vamal, cum ar fi legislaţia privind bunurile contrafăcute sau piratate, precursorii de droguri şi exportul de bunuri culturale.

Tratatul de aderare a fost  ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 (Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial 465/01 iunie 2005).

 

Tratatul conţine o clauză care stipulează faptul că, de la data aderării, România (şi Bulgaria) devin părţi la tratatele pe care se întemeiază Uniunea astfel cum sunt acestea modificate sau completate (articolul 2.1).

 

În acest context s-au redactat un Act de aderare şi un Protocol de aderare, al căror conţinut este similar:

 

Partea I (Principiile) a Actului de aderare / Protocolului de aderare conţine definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România şi Bulgaria al tratatelor fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană –TUE- şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene – TFUE) şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca Centrală Europeană anterior aderării acestor state la UE.

  

 

Relaţii suplimentare:

 

Direcţia Generală Comerţ şi Relaţii Internaţionale

Tel: +40 21 401 0541
Fax: +40 21 315 0961
E-mail: 
dgpe@dce.gov.ro